19 decembrie 2010

pianist (6years old girl):Mozart Sonata K331 Allegretto

Clipa cu zambet

Totul e alb in preajma mea. Razlet luminite ce inca nu au fost stinse incearca sa infrunte gerul dureros. Fulgii cad usor parca incercand sa ne mangaie fetele obosite de atatea ganduri. Se aud glasuri de copii indepartate, glasuri ale fericirii, glasuri ce nu au uitat sa rada. Ma intreb uneori de ce nu reusim sa zambim atunci cand ne impovareza grijile si de ce atunci cand lacrimile ne invadeaza ochii suntem tristi. Eu am invatat sa rad atunci cand vreau sa plang.
Cu fiecare zi ne apropiem tot mai mult sper etern; de ce sa nu incercam sa facem acesti pasi zambind, bucurandu-ne de tot ceea ce ne inconjoara. Pe multi ii cuprinde teama de necunoscut, dar fiecare clipa din viata noastra e necunoscuta. Traind fiecare zi ca si cum ar fi ultima am reusi sa ne umplem sufletul de tot ceea ce ne lipsea pana acum; bucuria de a trai.
Incerc sa imi umplu sufletul cu fiecare clipa trecuta incercand sa imi traiesc fiecare zi cu zambet.

05 decembrie 2010

Dor de miros..

Stau comod in fotoliu cu o cana de vin fiert in maini. Incerc sa ma incalzesc de frigul imaginabil din casa. Incerc sa chem acel spirit de Craciun, ce pentru mine a disarut. Mi se face dor, un dor nebun; dor de mirosul Craciunului, e mirosul copilariei mele, miros de portocale, zahar ars, scortisoara si cetina de brad. E acel miros ce te poate duce in timp doar intro milisecunda. Privesc bradul, eco, ce il am acum si nu imi inspira decat pierdere. O pierdere a tot ceea ce poate candva imi umplea inima de bucurii. Cetina de brad am inlocuit-o cu spray odorizant, iar voia buna cu graba si scuze. Devenim incet lipsiti de cea mai mica picatura de liniste. Linistea ce candva pleca din inima curata.
Trag patura peste nas incercand parca mai mult sa simt "pierdutul"! Dar e pierdut...

20 noiembrie 2010

Si eu cat cost?!


Si eu cat cost? Intrebarea care ma obsedeaza de ceva vreme. Singura nu imi pot da un raspuns... nici nu vreau sa gasesc un raspuns.
Am mers pana acolo unde toti sunt impasibili, nici de ei nu ii intereseaza, astfel ca nu are rost sa intreb : " Si eu cat cost?! ". Nimeni si nimic nu mai are valoare. Am vandut tot ce aveam, in maini si pe langa noi. Ne-am vandut si copii pentru 3 rate neplatite la banca. Ne-am gajat sotiile pentru o datorie la barbut. Ne-am omorat parintii pentru a avea unde locui. Dezgropam pentru a vinde " material didactic " second hand. Hulim, scuipam, injuram, maltratam, ironizam, umilim... toate pentru a " costa " noi mai mult.
Ne plangem ca nu suntem tratati, ne plangem ca nu suntem ascultati, ne sinucidem cu grija zilei de maine.
Romania e o "mama" saraca, ce isi trateaza "copii" la preturi de lux. E un "copil" cu mari capacitati ce nu a iesit din casa. E o tara in care totul are valoare si toate costa "nimic".
Ne-a fost interzis sa visam, ni s-a luat sansa de a spera, suntem condamnatii unui sistem inexistent, suntem proprii nostri calai.
Acel agent m-a evaluat, valorez cat un apartament la Monte Carlo. Imi e frica acum. Nu se va gasi oare cineva cu dorinta de a locui la Monte Carlo ?!

20 octombrie 2010

Amintirea frunzei


Mi se desfac aripile si incep sa plutesc. Adie vantul si simt mirosul de lalele si frunze uscate. Plutesc intrun delir iremediabil. Aplatizarea simturilor a produs o explozie de amintiri. Un fior rece isi face simtita prezenta pe aripa stanga. E ca un sarut de "adio" si o mana intinsa de primire. Mirosul de ploaie ma invaluie ca o patura si ma infierbanta in simtiri. Ochii imi sunt inchisi si ma las purtata de aburii calzi. Mirific...
Imi amintesc de plimbarea in parc, de acea frunza uita si calcata de indragostiti care pentru mine a devenit un imbold spre amintiri. Si acum imi invadeaza narile acel miros de uscat al plimbarilor alaturi de aripile desfacute. Amintiri ce imi rascolesc sangele ; amintiri ce imi mangaie tamplele; sunt ravasite in neantul prezentului incercand evadareare spre visare.
Aripile se restrang, aburii se imprastie, lumea ma invadeaza si imi calca amintirile. Galbenul frunzei a ramas neintinat de prezent si gata oricand sa mi te readuca in amintiri.

31 august 2010

Am invatat...

Am invatat sa zambesc atunci cand vreau sa tip, am invatat sa rad atunci cand vreau sa plang, am invatat sa merg cand vreau sa stau, sa urc cand vreau sa cobor, sa tac atunci cand vreau sa vorbesc, sa inchid ochii atunci cand vreau sa privesc.
Nu e obisnuinta ci doar maturizare de fond. Caci mi-am cladit viata mea "secreta" , acolo unde pot sa fiu eu asa cum ma cunosc doar eu.
E o lume colorata, plina de flori si campuri verzi; nu e o priveliste paradisiaca, doar ca e linistea mea asa cum o vreau eu.
Am invatat ca nu trebuie sa imi spun parerea deseori, de aceea am invatat sa vorbesc cu mine ( cea "secreta" si cea insumi ) atunci cand imi trebuie un interlocutor. Am ajuns chiar sa avem pareri contrare; nu pot sa judec daca e bine sau nu.
Nu imi amintesc daca am avut un prieten imaginar in copilarie, dar pot spune sigur ca acum s-a reintors la mine. Si spun reintors deoarece cred ca si in copilaria a incercat sa fim prieteni dar eu eram prea ocupata cu lumea ce ma inconjura atunci. Am fost un copil ocupat de "nimicuri", dar mereu bucuros de "afara". Vedeam lucruri pe care altii nu le puteau vedea.
Am inteles ca m-am metamorfozat atunci cand nu am mai fost auzita pentru "nimicurile" mele. Am fost obligata sa spun lucrurile "imbracate", ca nu e bine sa jignesc prin parerea mea, ca daca voi tipa cel mai probabil mi se va inchide gura.
O lume secreta, colorata si cu multe vorbe....acolo sunt Eu.

04 august 2010

Hamsterul

Liniste. Cand a crezut ca totul va fi gata, a auzit un ciocanit in usa. Tresare. Spera sa nu fi venit asa repede. Cel de dincolo insista. Incearca sa nu faca zgomot, chiar se opreste din respirat. Cand a clipit s-a auzit; a ramas blocat pentru cateva clipe.
Am reusit sa intru peste el. "Sunt bine" asta imi spun mie si "hamsterului" meu. El e obosit de cand aude asa ceva. E impasibil. Nu se mai razvrateste. Ma ameninta ca il voi gasi mort. Incepe sa se planga de prea multe "ganduri de'a valma" ce i le dau.
Mereu am avut doi hamsteri; erau cel mai frumos cuplu pe care l-am avut . Ma ajutau mult. Cred ca era un el si o ea. Dar sigur de cand ea nu mai este el nu mai vrea sa faca nimic. Am ajuns intru blocaj amandoi. El nu mai vrea sa-mi deschida usa, eu nu incetez sa ma gandesc.
De azi voi avea grija de el. Nu vreau sa il pierd. Am nevoie pentru ganduri de el. El stie cel mai bine sa le puna in ordine si sa le "macere".

Ps:Hamsterul meu e in coma momentan, dar el nu vrea sa recunoasca.

18 iulie 2010

O clipa

Pasi imi ratacesc pe drumuri pietruite ce duc niciunde. Zambesc soarelui , mangai tot ce ma inconjoara, dar gandul meu e la tine. Am ajuns la banca unde am trait o clipa de vesnicie, pe ea se mai cunosc urmele bucurii noastre. Privesc spre cer si vad povestea noastra scrisa cu timiditate.
Inchid ochii si retraiesc acea emotie a atingerii tale. Tresar cand simt o adiere ce parca vrea sa ma trezeasca din visare. E timul care trece cu repeziciune prin viata noastra lasand doar o urma pe trupurile noastre. Cicatrici ale supararilor se fac simtite uneori si mai dor si acum.
Nu pot sa opresc totul pentru mine, as fi prea egoista ; daca as imparti as fi prea darnica, asa ca te las sa iei tu ce iti apartine.
Doar o clipa in care mi-ai zambit mi-a fost deajuns sa te iubesc, asa cum nu a mai facut-o nimeni. E acea clipa pe care o retraiesc mereu cand imi zambesti.

07 iulie 2010

Tacere in culori


Spune-mi! O picatura se face simtita pe obraz. Nu cred ca mai am rabdare sa astept un raspuns. E a treia zi in Galben cand incerc sa aud un raspuns de la tine. Ma chinui sa nu te privesc cum te chinui sa te potrivesti jocului. Privesc de sus si inca nu pot sa-ti vad locul; tu tot tacere imi dai.
Verde infloreste in fiecare dimineata si se potoleste cu trecerea zilei devenind Gri. Ma intorc mereu la tine si incerc sa te ascult. Din tine iese doar tacere si liniste. Uneori imi faci semne sa privesc colorat, dar e seara si eu vad doar Alb-Negru. Te distingi dintre toate, si nu te aud.
Imi aplec fata spre tine, sa te absorb, sa te cunosc, sa iti gasesc locul. Ma absorbi cu indiferenta ta.
Sssttt... se aud zgomote. Sunt voci. Diferite. Voci colorate a celor ce ti-au dat viata. Privesc spre tine, te vad Galben. E dimineata iar si totul e Verde.
Ma inveti mereu ca trebuie sa am fiecare zi colorata. Azi voi incepe cu Albastru.

17 iunie 2010

Melodia mainii


O melodie se aude usor. O pot asculta atunci cand ma atingi. E melodia care ne tine aproape. E melodia noastra. Din degete iti ies versurile si se afunda tot mai adanc in sufletul meu. Sunt pentru atunci cand nu esti langa mine. Si vom canta mereu imreuna. Daca nu vom mai avea glas, vom canta cu mainile. Daca nu vom mai avea maini, vom canta cu sufletele. Daca nu vom mai avea suflete, se va auzi melodia noastra in infinit. Lacrimile imi inunda inima atunci cand nu ma atingi; stiu ca esti departe si ca tu asculti aceeasi melodie. Melodia noastra, a sufletelor ratacite. E melodia atingerilor, e melodia tacerii si a linistei.
Inchid ochii si plutesc pentru ca mi-ai dat aripile versurilor. Ating usor cate un cuvant, iar el are un sunet minunat. Plutesc printre rataciti; doar mana ta ma tine aproape de realitate. O realitate plina de tristete.
Va trece timpul pe langa noi fara sa il auzim. Noi avem melodia noastra iar batranetea ne va gasi linistiti, pentru ca vom canta si vom pluti deasupra lor.

14 iunie 2010

Liniste cu Verde


Hoinaresc printre stancile ce le ridic zilenic in spatiul meu de odihna. Linistea ce ma imbratiseaza, incepe sa ma sufoce cu prezenta ei. Contrastul dintre colorat si sters e din ce in ce mai mare. Aud in departare un zumzet, sunt intrebarile ce se reped spre mine; incerc sa ma feresc, inchid ochii sperand asa sa scapt de esenta lor.
Un verde crud isi face aparitia printre maroniul stancilor. Imi amintesc, mi-a mai ramas acea urma de speranta. Imi e frig, se face din ce in ce mai rece. Incerc sa ma acopar cu un fulg. Ceva imi spune sa fug cat mai departe, poate asa voi reusi sa ajung la Verde. Ma ridic, sunt bezmetica, incerc sa scap dar acel Maro ma tine legata de un picior. Inchid ochii si imi cresc aripi; aripi de vultur, sunt puternice, voi reusi.
Florile ce cresc in mine vor sa infloreasca, le mai retin. Simt privirea acea sfasietoare ce ma urmareste. Fug, ma transform in negru si ma pot ascunde; dar am uitat de florile din interior, sunt prea colorate. Le las sa infloreasca, Maroul e doar o pata, Verdele ma imbratiseaza, am reusit sa ne avem.
Deschid ochii. Nu am motive sa te caut, sa-ti vorbesc, sa te astept. Incerc sa uit ca exista culori. Dar tu Verde imi dai motivul sa visez,sa te caut, sa nu incetez.
E Verde.

02 iunie 2010

O fi la moda " fericirea " ?!


Citesc tot mai multe articole despre fericire. E un cuvant relativ simplu care nu ar trebui sa puna atat de multe probleme. Totusi noi toti suntem in cautarea starii de fericire, toti alergam bezmetici spre fericire. Si eu am cautat mult, am rascolit, am tipat ca imi apartine si o vreau, am plans, am ras, am exaltat; dar nu am gasit fericirea. Am descoperit ca nu o pot avea, e ceva mult prea mult iar eu sunt mult prea " nimic ".
Ieri un barbat era fericit ca ii mergea bine afacerea, o batranica era fericita ca traise pana la varsta de 83 de ani, sefa era fericita ca are masina noua, in jurul meu roia fericirea altora. Eu nu pot spune decat ca sunt bine asa cum sunt.
O sa incerc sa explic ce reprezinta pentru mine fericirea. Eu cred ca a atinge acea stare este imposibil momentan. Nu mai vreau sa am nici o grija, nu mai vreau sa aud nici o veste proasta, nu mai vreau sa citesc nimic despre razboi si crime, copii maltratati,nu mai vreau langa mine oameni impasibili.
Fericirea nu consta in materialitate, in cate conturi ai, ce masina ai in garaj, ce casa ai la mare, ce bijuterii atarna pe tine, cate carti de credit detii, cate/cati femei/barbati iti stau la picioare sau in pat. Ea e dincolo de tot ceea ce ne inconjoara, eu o sa o numesc euforie. Cred ca descrie cel mai bine senzatia pe care o simtim, o stare de bine care nu poate dura. Si eu am afirmat de mai multe ori ca am fost fericita cand defapt aceasta a durat doar foarte putin. E acea stare care incepe sa te cumprinda, sa puna stapanire pe tine si sa te faca sa spui ca esti fericit . Suntem atat de ocupati de cunoastere incat uneori ne inchidem in cercul cunoasterii olimpiene, devastandu-ne si mai mult.
Eu voi continua sa ma bucur de fiecare clipa euforica si voi incerca sa imi prelungesc starea de iluzie cat mai mult , pentru a incerca sa ajung la acele clipe de maxima traire in care sa spun ca sunt fericita, chiar si pentru o clipa.
Vreau sa cred ca mai sunt oameni care se bucura de fiecare picatura de ploaie, de fiecare fir de iarba, de primele raze de soare, de mirosul de " verde " si se multumeste prin a zambi , a exalta in gandire si emotii, si sa nu distruga totul, ca mai sunt si cei ce isi amintesc dar mai tarziu ca nu costa nimic sa te bucuri. Iar micile bucurii sunt pasi marunti spre starea de fericire despre care au scris multi si vor mai scrie multi dintre noi.

21 mai 2010

Apartenenta la nimicuri

Ma uitam in jurul meu cate lucruri pretind ca imi apartin. Trebuie sa intru in razboi cu mine pentru a reusi sa-mi impachetez atatea maruntisuri. Sunt obligata sa renunt la mai bine din jumatate din toate ce imi umplu camera. Ceea ce nu se vede este frustrarea mea in fata cutiei goale care ma imbie sa o umplu. Incercand sa ma desprin de problema mea realizez ca toti suntem afectati de acest " sindrom de apartenenta " , eu l-asi numi in cazul meu cronica.
Pornind din copilarie stiam ca apartinem unor parinti, apoi ca avem jucaria nostra cu care nu a trebuit sa se joace si altcineva. Apoi acest flagel incepe sa se dezvolte si sa prinda din ce in ce mai bine radacini in cortexul nostru. Asa reusim sa suferim prima data din dragoste, crezand ca acea fata sau acel baiat ne apartine, cand de fapt el nu a fost decat in trecere prin viata noastra.
Pentru a ne arata aparteneta la obiecte, fiinte folosim cu regularitate " a mea, al meu": asta e liceul meu, asta e poseta mea, asta e cartea mea, asta e catelul meu. Totul ne apartine in modul cel mai firesc si natural.
Revenind in casa unde am crescut, dupa o absenta de mai bine de un an, dupa imbratisarile de rigoare si lacrimile firesti ma apuc sa fug prin casa si sa miros lucrurile, sa le ating, sa le pipai si sa stig cat ma tin plamanii " asta e a mea... , asta e al meu... " oferind celor prezenti un spectacol nemaipomenit timp de cateva minute. Cateva picaturi imi innegurau vederea cand am ajuns in fata raftului de carti. Erau alea mele si ramaneau ale mele erau exact in acelasi loc, imi apartineau. Mama era putin stanjenita de situatie ca indraznise sa foloseasca cateva din obiectele mele si incerca sa isi motiveze fapta. Pentru mine era indeajuns ca le vedem si stiam ca imi apartin.
Sotul ma rugase sa dam cadou ceva ce noi nu folosem, dar eu ca din inertie am strans in brate si ma uitam cu ochii aproape in lacrimi, abia am putut sa spun " e al meu " , in momentul urmator imi este smuls din mana si daruit. Pentru mine toate astea sunt ca un razboi intre sindromul de apartenenta si sotul meu care incearca sa ma convinga ca nimic nu ne apartine.
Incercand sa vad totusi de unde imi vine aceasta nebunie merg cu gandul la mama mea. Desi suntem departe nu ezita sa ma sune ori de cate ori vrea sa vorbeasca cu cineva, cand trebuie sa ia o decizie, cand vrea un sfat, dar sa nu uitam si de cicaleala de care am parte. Necesitatea ei de a avea apartenenta la ceva mi-a inspirat-o si mie.

Ma uit totusi la cutia din fata mea si e inca goala, desi mai sunt cateva ore si trebuie sa imi dau lucrurile.
Oare voi reusi sa imi infrunt acest defect de apartenenta ?!

16 mai 2010

Ma simt femeie

Am auzit de curand spunand ca" adolescentele sunt ca o aspirina, o iei atunci cand nu ai nimic la indemana " , sincera sa fiu m-a surprin afirmatia. Ma uitam in jur si am observat doar adolescente care se " strumfozeaza " sa fie langa un barbat matur ( ca are potential ) . Atunci sa imi fac probele ca am imbatranit, ca ridurile se observa, ca firele de par alb nu se ascund decat cu vopsea ?! Reflectand la multe supozitii totusi nu ma sperie si stii de ce ? Pentru ca " de la femeile maritate ai ce invata, sunt ca un pansament " . Nu am afirmat eu asta, sa nu par patetica, ci a afirmat un barbat care a avut in viata lui multe femei. Si cand ma refer la barbat, ma refer la acel sex masculin cu rafinament, bun simt, si plin de respect.

Sunt casatorita si ma simt implinita ca femeie, desi nu cred in misticul cuvant " casatorie " . Iar toate ridurile ce imi apar, firele albe ce se strecoara la vedere nu ma mai intristeaza ci ma fac sa ma simt femeie.

09 mai 2010

De ce sa nu vorbim ?

Purtam ieri o discutie cu un vechi amic despre relatii.Desi proaspat casatorit nu era multumit, nu era fericit, nu era satisfacut. Pentru cateva minute am ramas uimita, dar cu cat incerca el sa se scuze ca nu e vina lui ca el vrea doar sa le fie bine, situatia devenea din ce in ce mai clara pentru mine. Discutia a culminat cu " E fata buna nu vreau sa o fac sa sufere! ". Ma simteam pusa in situatia de a nu sti sa reactionez la asemenea afirmatie. Voiam sa apar acea fata, sa-i apar demnitatea; stiu ca cel mai crunt sentiment intro relatie e cel de mila. Daca ajungi sa stai langa partener doar ca " e fata buna " mai bine umbli necalcat/a.
Nu inteleg totusi cum de doi tineri se complac in situatii asemenatoare si sunt convinsa ca sunt multi asemeni si nu iau atitudine. Cred ca ti-ai vazut parintii timp de 20 de ani ca stau unul langa altul si nu mai au nimic sa-si spuna; tatal multumit ca are mancare calda, mama multumita ca are barbat, si nu duce casa singura, ca " doar nu am facut copii astia singura" .
Dar tu care esti in era comunicarii inclus, stai si te complaci in situatii precare, de decadere . Din acest lesin emotional nu te va trezi nimeni daca tu iti impui sa tii ochii inchisi. De ce sa nu spui lucrurile asa cum sunt, de ce sa nu ai curajul sa spui ca nu iti este bine, de ce sa astepti sa isi de-a seama singur/a ca ceva nu merge? De ce nu luam taurul de coada si pe ea/el de mana si sa le spunem ceea ce ne supara, insatisface si ne amageste in acelasi timp. E cel mai simplu de mers la drum in doi, asa ai timp sa vezi ca soarele te mangaiei, iar gandurile negre sunt acum sub lumina soarelui ( rezolvarii ).
Problemele minore, dar care in timp cresc si ajung fara sa vrei sa-ti innegure relatia, sunt totusi cel mai dificil de rezolvat. Si mereu aceste probleme mici , carora in prima instanta nu le dam importanta, tarziu realizam ca sunt atat de lipicioase incat nu putem calca in viitor fara ca ele sa nu fie langa noi.
Cred totusi ca am uitat ( sau nu stim ) sa ne bucuram de fiecare zi, si nu singuri ci alaturi de cel ce e langa noi. Oare e asa de greu sa stai pe o banca si sa privesti cerul fara sa te gandesti la nimic altceva?

15 aprilie 2010

Traim sa ne mocirlim


Traim in mizeria cuvintelor aruncate la intamplare, a situatiilor hilare, a prietenilor falsi, a nefericirii obsedante.
Cu fiecare pas facut, ne inmocirlim in depravarea mentala a timpului scurs cu viteza. Incercam sa fim ironici cu bunul gust si luam in deradere bunele maniere; care or mai exista la vremea asta de ploaie.
Nu ne stabilim obiective, ci limite; sa ne ingradim si mai mult decat suntem. Diminetile petrecute in oglinda nu mai sunt pentru a deveni copii, ci pentru a ne potrivi cat mai bine masca maturitatii.
Ne " legam " de persoane pentru ca asa trebuie, ca e mai usor in doi. Dupa ce am fost dezamagiti mergem singuri prin mocirla si aratam lumii cat suntem de independenti, ce cariere avem; totusi cand ajungem acasa si ne aruncam in pat suntem singuri. Parca totusi am vrea si noi sa mocirlim in doi ca e mai bine asa.
Totusi, partea buna a situatiei e ca mocirla e buna la reumatic, deci vom fi toti mai sanatosi " de oase " .

09 aprilie 2010

Barbat vs. Femeie


Barbatii sunt pe cale de disparitie! Acesta e un titlu intrun ziar care mi-a atras atentia, citesc, desi asteptam altceva, mi-a reamintit ca barbatii sunt in minoritate. 1 barbat la 8 femei nu stiu daca ar trebui sa ma sperie ( sunt linistita ca am un sot totusi ) sau sa-mi dea de gandit mai mult.
Pentru a scrie mi-am creat un mediu muzical adecvat; observ totusi ca 80% din melodiile de dragoste sunt cantate de barbati nu de femei. Totusi de ce ne plang barbatii?! Cand noi am trebui sa le plangem disparitia?!
Tocurile Fendi ale femeilor strivesc si ce a mai ramas masculin intrun barbat. Nu mai este necesar sa ne tinem barbatii de brat pentru ca geanta de la Prada ne va tine bratul erect toata ziua. Rujul rosu aprins ii interzice , fara drept la apel, sa ne sarute. Atunci el ce va trebui sa faca?
Am vazut barbati care singuri mergeau cu capul in jos, iar in grup erau plini de incredere si siguri pe ei. Noi am luat locul lor in costum si am devenit corporatiste, sefi, tati si femei singure ce ne plangem singuratatea in grupuri de terapie. Dar daca ne uitam in jurul nostru noi am facut sa ne fie asa. Ca el nu are obiective, ca a uitat sa mai cumpere flori, ca nu isi asorteaza ciorapii, ca isi soarbe cafeaua, ca a lasat par in chiuveta, etc. ( revin cu lista completa )
Oare chiar am ajuns sa ii denigram in asa fel incat sa nu isi gaseasca linistea langa noi?!
Ce e asa greu in a fi femeie?
Recunosc feminitatea mea e impusa, de mine.

Reveniri...

31 martie 2010

Femeie vs. Barbat


Ma asez timid in fata calculatorului incercand sa imi pun ordine in ganduri si sa incep a scrie.
Auzisem intamplator,zilele astea, in tren o discutie intre 3 femei; o discutie despre barbati, amanti, placeri si dorinte ascunse. Erau nemultumite, agitate, loiale cauzei lor, frustrate. Au ajuns doar sa se planga si sa se compatimeasca. In conceptia lor barbatii nu mai sunt buni de nimic. Am incercat sa le ignor lamentarile dar 2 ore e prea mult asa ca am fost partasa la ceea ce ele numeau revolutia femeii, as completa eu, revolutia femeii nemultumite.
Am reflectat ceva timp, vorbind cu mine, observand comportamentul femeilor din jurul meu, cautand statistici, rascolind pe internet, am ajuns la o singura concluzie: nu femeile sunt cele care sufera cel mai mult ci barbatii.
Luptand pentru egalitate, dreptate, dobandirea unui statut social, multe (poate peste 90% dintre femei) isi pierd treptat feminitatea, blandetea, rafinamentul, devenind o persoana independenta adica Singura. Noi nu mai avem nevoie de barbati langa noi, mergem la banci de sperma, angajam bone, contractam amanti, iesim cu fetele in oras, suntem egale cu barbatii.
Independenta financiara ne-a omorat fragilitatea, blandetea. Tinem sacoul Chanel inchis asa cum ne e si sufletul. Ne plangem ca nu suntem iubite, dar in discutiile inteligente pe care le avem in club cu fetele, barbatii sunt mitocani si mincinosi. Nu le dam nici un drept sunt deja catalogati, grupati si bine tintuiti intro lume departe de a nostra.
Noi ii iubim , noi ii parasim, noi le cersim dragostea, tot noi il detestam. Nu stim ce vrem de la el. Oare el cum se simte ?!
Reflectam , constientizam, oare putem reveni la ceea ce a fost candva femeia?!


Tu ce parere ai?

Revin completarile..

24 martie 2010

Minunatii ale lumii 2

Era prea cald sa ma pot dezmetici din amorteala ce m-a cuprins in masina. Cobor, respir, caut sticla cu apa, o ridic ...uimire .
In fata ochilor mi se arata o splendoare, aurie, impunatoare ce te imbie sa o cuceresti.

Hohenschwangau Castle

Regele Ludwig II al Bavariei s-a nascut aici, ceea ce impune o conduita adecvata.
Verdele crud ma cuprinde in brate iar albastrul cerului ma acopera, adierea de vant imi mangaie fata, soptindu-mi sa ma trezesc. Totul ma trimite spre a cuceri cu simturile castelul unui rege inca prezent ca spirit.

23 martie 2010

Minunatii ale lumii


Un spatiu cu deschidere ampla, o priveliste mirifica, zgomotul valurilor timide ce se sparg usor de pietre, cerul de un albastru incantator; asa ne primeste Alpsee , pe noi cei care cautam linistea.
Eram sceptica in prima faza cand cu harta in mana ne hotaram sa facem plaja la un lac de munte.
Pasii parca incetineau, lumea se oprise in loc pentru mine. Minumatia se desfacea usor ca o floare de lotus sub privirile mele. Ma cuprinse o moleseala a simtirilor.
E un adevarat paradis.
Nu am avut curajul sa multumesc pentru ceea ce ne e dat sa ne bucure, dar aduc aici un omagiu acestor minunatii.


Va continua...

21 februarie 2010

Sa fii om

Probabil multi considera ca a fi om e cel mai simplu lucru. Sa va spun ca, dupa parerea mea, e unul dintre cele mai anevoioase calitati pe care ai putea sa le ai?! Hai sa nu mai complicam lucrurile care si asa sunt incalcite si sa facem totul SIMPLU. Iarta atunci cand ti se greseste, cere scuze atunci cand gresesti, nu-ti fa in capul tau o lume doar a ta care apoi sa o spui si celorlalti, fa-ti viata mai usoara. Don Corleone spunea " Viata e asa de grea incat iti trebuie doi tati sa treci prin ea! " ; asa incat lasa totul si ofera-ti un moment in care sa fii sincer cu tine si recunoaste-ti daca esti sau nu OM .
Fa-ti cale intinsa....

11 februarie 2010

Ma uitam pe fereastra cum unii fug altii se joaca iar eu stau in casa. Ninge frumos cu fulgi ce parca invata un nou stil de arte martiale. Vor sa ne loveasca cu putere dar rautatea noastra ii impiedica sa ne faca rau, suntem mai duri ca ei. Un joc nebun de fulgi , oameni , caini vagabonzi si nisip. Un ce trebuia sa stranga zapada, facea bulgari si fugarea cainii; fulgii un inceput sa-l inconjoara ca intro plasa de paianjen vrand parca sa-l sugrume. Nu au reusit, asa ca au murit inainte de asi duce la buna indeplinire misiunea.
Eu tot in casa. Desi stiu si eu Karate si as putea sa ma lupt cu fulgii, cainii si oamenii rai. Dar nu voi reusi. Asa ca stau in casa spectator.