21 mai 2010

Apartenenta la nimicuri

Ma uitam in jurul meu cate lucruri pretind ca imi apartin. Trebuie sa intru in razboi cu mine pentru a reusi sa-mi impachetez atatea maruntisuri. Sunt obligata sa renunt la mai bine din jumatate din toate ce imi umplu camera. Ceea ce nu se vede este frustrarea mea in fata cutiei goale care ma imbie sa o umplu. Incercand sa ma desprin de problema mea realizez ca toti suntem afectati de acest " sindrom de apartenenta " , eu l-asi numi in cazul meu cronica.
Pornind din copilarie stiam ca apartinem unor parinti, apoi ca avem jucaria nostra cu care nu a trebuit sa se joace si altcineva. Apoi acest flagel incepe sa se dezvolte si sa prinda din ce in ce mai bine radacini in cortexul nostru. Asa reusim sa suferim prima data din dragoste, crezand ca acea fata sau acel baiat ne apartine, cand de fapt el nu a fost decat in trecere prin viata noastra.
Pentru a ne arata aparteneta la obiecte, fiinte folosim cu regularitate " a mea, al meu": asta e liceul meu, asta e poseta mea, asta e cartea mea, asta e catelul meu. Totul ne apartine in modul cel mai firesc si natural.
Revenind in casa unde am crescut, dupa o absenta de mai bine de un an, dupa imbratisarile de rigoare si lacrimile firesti ma apuc sa fug prin casa si sa miros lucrurile, sa le ating, sa le pipai si sa stig cat ma tin plamanii " asta e a mea... , asta e al meu... " oferind celor prezenti un spectacol nemaipomenit timp de cateva minute. Cateva picaturi imi innegurau vederea cand am ajuns in fata raftului de carti. Erau alea mele si ramaneau ale mele erau exact in acelasi loc, imi apartineau. Mama era putin stanjenita de situatie ca indraznise sa foloseasca cateva din obiectele mele si incerca sa isi motiveze fapta. Pentru mine era indeajuns ca le vedem si stiam ca imi apartin.
Sotul ma rugase sa dam cadou ceva ce noi nu folosem, dar eu ca din inertie am strans in brate si ma uitam cu ochii aproape in lacrimi, abia am putut sa spun " e al meu " , in momentul urmator imi este smuls din mana si daruit. Pentru mine toate astea sunt ca un razboi intre sindromul de apartenenta si sotul meu care incearca sa ma convinga ca nimic nu ne apartine.
Incercand sa vad totusi de unde imi vine aceasta nebunie merg cu gandul la mama mea. Desi suntem departe nu ezita sa ma sune ori de cate ori vrea sa vorbeasca cu cineva, cand trebuie sa ia o decizie, cand vrea un sfat, dar sa nu uitam si de cicaleala de care am parte. Necesitatea ei de a avea apartenenta la ceva mi-a inspirat-o si mie.

Ma uit totusi la cutia din fata mea si e inca goala, desi mai sunt cateva ore si trebuie sa imi dau lucrurile.
Oare voi reusi sa imi infrunt acest defect de apartenenta ?!

16 mai 2010

Ma simt femeie

Am auzit de curand spunand ca" adolescentele sunt ca o aspirina, o iei atunci cand nu ai nimic la indemana " , sincera sa fiu m-a surprin afirmatia. Ma uitam in jur si am observat doar adolescente care se " strumfozeaza " sa fie langa un barbat matur ( ca are potential ) . Atunci sa imi fac probele ca am imbatranit, ca ridurile se observa, ca firele de par alb nu se ascund decat cu vopsea ?! Reflectand la multe supozitii totusi nu ma sperie si stii de ce ? Pentru ca " de la femeile maritate ai ce invata, sunt ca un pansament " . Nu am afirmat eu asta, sa nu par patetica, ci a afirmat un barbat care a avut in viata lui multe femei. Si cand ma refer la barbat, ma refer la acel sex masculin cu rafinament, bun simt, si plin de respect.

Sunt casatorita si ma simt implinita ca femeie, desi nu cred in misticul cuvant " casatorie " . Iar toate ridurile ce imi apar, firele albe ce se strecoara la vedere nu ma mai intristeaza ci ma fac sa ma simt femeie.

09 mai 2010

De ce sa nu vorbim ?

Purtam ieri o discutie cu un vechi amic despre relatii.Desi proaspat casatorit nu era multumit, nu era fericit, nu era satisfacut. Pentru cateva minute am ramas uimita, dar cu cat incerca el sa se scuze ca nu e vina lui ca el vrea doar sa le fie bine, situatia devenea din ce in ce mai clara pentru mine. Discutia a culminat cu " E fata buna nu vreau sa o fac sa sufere! ". Ma simteam pusa in situatia de a nu sti sa reactionez la asemenea afirmatie. Voiam sa apar acea fata, sa-i apar demnitatea; stiu ca cel mai crunt sentiment intro relatie e cel de mila. Daca ajungi sa stai langa partener doar ca " e fata buna " mai bine umbli necalcat/a.
Nu inteleg totusi cum de doi tineri se complac in situatii asemenatoare si sunt convinsa ca sunt multi asemeni si nu iau atitudine. Cred ca ti-ai vazut parintii timp de 20 de ani ca stau unul langa altul si nu mai au nimic sa-si spuna; tatal multumit ca are mancare calda, mama multumita ca are barbat, si nu duce casa singura, ca " doar nu am facut copii astia singura" .
Dar tu care esti in era comunicarii inclus, stai si te complaci in situatii precare, de decadere . Din acest lesin emotional nu te va trezi nimeni daca tu iti impui sa tii ochii inchisi. De ce sa nu spui lucrurile asa cum sunt, de ce sa nu ai curajul sa spui ca nu iti este bine, de ce sa astepti sa isi de-a seama singur/a ca ceva nu merge? De ce nu luam taurul de coada si pe ea/el de mana si sa le spunem ceea ce ne supara, insatisface si ne amageste in acelasi timp. E cel mai simplu de mers la drum in doi, asa ai timp sa vezi ca soarele te mangaiei, iar gandurile negre sunt acum sub lumina soarelui ( rezolvarii ).
Problemele minore, dar care in timp cresc si ajung fara sa vrei sa-ti innegure relatia, sunt totusi cel mai dificil de rezolvat. Si mereu aceste probleme mici , carora in prima instanta nu le dam importanta, tarziu realizam ca sunt atat de lipicioase incat nu putem calca in viitor fara ca ele sa nu fie langa noi.
Cred totusi ca am uitat ( sau nu stim ) sa ne bucuram de fiecare zi, si nu singuri ci alaturi de cel ce e langa noi. Oare e asa de greu sa stai pe o banca si sa privesti cerul fara sa te gandesti la nimic altceva?