Ma zbat

Ma zbat cu atata forta ca au venit si altele sa vada ce vreau sa fac. A cazut cortina si cineva se forteaza sa o tina inchisa. Incerc pe la colturi poate reusesc. Ma rostogolesc. Imping. Am o mana afara. Brrr... e rece. Simt ca ma preseaza si mai tare nu ma vrea afara. Cred ca e constienta ca voi iesi.

Detest ca doare

Un mic semn de pe mana iti va aminti mereu ca am fost. In fiecare primavara floarile iti vor aminti de parfumul ce a fost. Tresar cand picuri de roua imi ating buzele si simt o racoare a trecutului. Nimic nu mai putem compara cu ce a fost. Surasul sters de lacrimile de acum nu le vom inlocui nicicand. Te chem in fiecare suflare si imi e dor de noi.  Vii ca o naluca si vanturi amintiri apoi  pleci razand ca un ecou ramane ca o cicatrice pe sufletul meu.
Detesc cand doare si sper sa nu ulcerez.

"Gabarit depasit"

Acum nu mai sunten obezi ci suntem cu "gabarit depasit". Asta a fost ultima stire de pe un post de televiziune roman.  Cum poti tu ca om de televiziune sa folosesti asemenea expresii nu pot sa inteleg. Si nici nu pot intelege de ce nimeni nu ii sanctioneaza. Doar aberatii si clisee de cartier sunt folosite de posturile publice.
Dar sa revenim la "gabarit".  Pentru mine personal expresia se incadreaza in alta semantica, dar cred ca trebuie sa o accept asa cum o doresc si altii. Dar oare la ce nivel trebuie sa fie masa pentru a nu fi "depasita"- de prosti si greutate?!
Da, eu sunt "depasita" pentru ca imi place sa mananc, imi place sa gatesc si imi place sa savurez o mancare buna. Pitzi saraca ar savura si ea dar apoi nu mai e in trend  cu slabanoagele ( ca astea au un club al lor ). Si mie imi place sa beau apa cu lamaie si nu o fac pentru fite ci pentru ca imi place, e "revigoranta". Mananc si fasole ca imi plac si au multe proteine; "botic rozaliu" mancai si tu odata.
De ce trebuie sa fim subnutriti sa fim la moda?! De ce tablourile celebre sunt
cu femei dolofane?! De ce multe nuduri am "forme pline" ?! Si alte zeci de "de ce"-uri imi fug prin minte.
 Eu "gabarit depasit" ma simt bine, am o familie care roieste in jurul meu mereu si pentru care sunt "totul" si la propriu si la figurat .

Nu se poate

Mult timp am crezut ca putem ramane prieteni cu cei pe care i-am iubit. Total neadevarat. Mereu vor aparea discutii pe tema cum a fost, cum ar fi fost, ce s-ar fi intamplat daca am fi reactionat altfel si cat de multa iubire exista atunci. Desi logic ar trebui sa fie cel mai bun confident , nu se poate. E atat de dureros sa stii ca va tineati de mana , iar acum nu puteti sta decat la un metru distanta. E atat de jenant sa va dati mana cand de fapt voiati sa va strangeti in brate.
Fiecare imbratisare se prelungeste pana peste linita admisa si atunci iti inunzi sufletul cu regrete nefondate. Tresari daca te va atinge pe mana si imaginatia iti joaca feste. Fiecare fraza o iei drept aluzie si te ametesti in probabilitati.
Desi aparent indiferent la noile relatii,  in momentul in care ai aflat de doboara. E atat de violenta senzatia ca ramai fara aer.
Totul s-a terminat, iti intorci capul si te asteapta iubirea vietii tale cu un zambet. Atunci ai lasat in spate durerea si te deschizi spre nou. E ca un mantou nou cu care trebuie sa te impaci. Cel vechi era uzat si plin de regrete.

Ploaia de vis

Ploua afara , ploua si in sufletul meu. Picuri ce frig , picuri ce dor de dor. Debordez in simtiri , fine si reci ce ma trezesc in adancurile uitate. Ma rascolesc si ma aduna in umbra simturilor vii in valtoarea amintirilor. Totul e ud de saruturi trecute si aburii ies din buzele uitate. In lume ma pierd sa uit ce-am visat, sa taci si sa mergi pe drumul uitat. Te strig si te vreau , te alung si te chem ca picurii reci al ploii de vis. Incerc sa te prind, ma iei ma respingi , un joc al ploii de vis si compromis.

Daca nu ...mai bine tac

Suntem prizonieri intro lume de modele fictive. Unii dintre noi au reusit sa se desprinda, dar ceilalti? Ceilalti nu fac nimic altceva decat sa arunce cu mocirloase cuvinte, cu presupuneri, cu ura. Am invatat sa imi folosesc scutul , dar uneori m-am dezarmat si am fost lovita. Promit ca nu se va mai intampla, imi voi tine scutul sus.
Am cel mai bun scut acum: tacerea. Am invatat ca e mai bine sa tac daca nu am nimic bun de spus, asa ca tac de cele mai multe ori.  Aud cum vajaie prostia si ma amuza, stiu bine ca nu ma mai poate atinge.

Cat il/o cunosti ?

De cate ori nu ne-am intrebat: " Il/ O cunosc cu adevarat?! " si nu am stiu ce sa ne raspundem?! Multi dintre noi raspundem impulsiv " Da! Il/O cunosc ! ".
Totusi pentru mine e pripit sa imi raspund la aceasta intrebare. Indiferent cat timp am stat impreuna sau cat timp am petrecut povestindu-ne aventurile , va ramane inevitabil un "mic secret ". Si e absolut normal ca acel secret sa ramana doar al nostru, e spatiul nostru interior privat. Uneori cand ni se face o dezvaluire ramanem socati de ceea ce auzim , iar in timp va avea repercusiuni negative asupra relatiei.
Eu am secrete, el are secrete si ma bucur ca nu ne incalcam spatiu intim. E atat de placut sa ne descoperim in timp; e acel sentiment de la primele intalniri, acel susur al interiorulul care ne face si mai mult sa ne dorim.
Si totusi cei ce raspund pozitiv intrebarii, sunteti chiar siguri? Atunci pot sa va intreb: Cat de bine se simte cand sta pe Wc si "da vanturi"?; De cate ori nu a vrut sa se scarpine "in fund" si nu a putut ca erai tu?; A vrut sa ragaie si sa ne mangaie pe burta , dar s-a abtinut ca erai tu? .
Si ma opresc sa nu fiu prea vulgara; desi astea sunt secretele noastre!

Cu ce drept?!

Tu vii si imi tii mie morala cum ar fi trebuit sa fiu si cum ar fi trebui sa ma port. Te ascult din respect ca am invatat sa ascult cu mult inainte sa inveti tu sa te exprimi. Te foiesti in spatii inchise si delimitate de o minte obscura si lipsita de vivacitate. Zambesti sa pari fericit si speri ca eu sa o cred. Citesti...citesti sa pari mai mult decat esti, sa iti faci o biblioteca cu lucruri pe care nu trebuie sa le citesti ci vin din viata; dar tu esti departe de asa ceva, astfel cartile iti mai arata cate un drum. Te agati de cate o idee pe care inainte de a o analiza tu treci direct la treaba.
Dupa o perioada de liniste vii si imi spui cat esti de bun. Atunci ma razvratesc si te intreb : " Cu ce drept?! " te crezi mai presus decat noi muritorii.

Impotrivire

Ma razvratesc importiva vointei interne; ma zbat intre mine si eu, incerc sa fin una. Ma inunda transfiguratiile parerilor tale si incearca sa ma injoseasca, facand sa devenim doua. Incerci ca ma calci cu bocancii tai noroiosi si plini de ura. Nu stii decat sa arunci cu vorbe goale si sa iti croiesti drum aruncand cu pietre. De multe ori am inchis ochii si am mutit auzind supozitiile tale minuscule. Incerci manipularea celor ce te ating prin fraze pompoase carora nu le cunosti nici tu sensul.
Ma detasez de umbra si incerc sa devin una.

Te-ai sau ai

E o remarca, care inca nu pot sa o inteleg desi am meditat ceva timp asupra-i " Te-ai ajuns?! ". Initial m-am enervat cand am auzit, ca mai apoi sa imi dau seama ca nu stiu ce a vrut defapt sa imi spuna. Eu una nu m-am fugarit niciodata si nici ca voi incerca sa fac lucrul asta, deci nu am cum sa ma ajung. De cuprins in brate nu ma cuprind singura ca spre deosebire de altii are cine sa faca lucrul asta, deci nu am incercat sa ma ajung.
Ma gandeam uneori ca ar fi vrut sa spuna : " Ai ajuns?! ". De aici rezulta imediat o alta intrebare: "Unde?!" ca nu plecasem in nici o directie; nici nu imi stabilisem un obiectiv bine intemeiat.
Totusi cred ca remarca vine de la un om frustrat de situatia in care se afla, astfel incercand sa isi amelioreze starea sa de fapt. Frustrarile vin totusi atunci cand propria persoana ajunge sa fie termen de comparatie. Eu nu sunt un "termen" deci nu ma compar.
Si totusi dupa ceva timp va voi raspunde :" Da!!! M-am ajuns! "

Lacrimi de melc

Sunt lacrimi. Stropi ce nu ii pot opri. Picaturi ce cad neincetat. Acolo unde cad se face alb; speranta de lumina. Speram ca atunci cand va fi sa imi fie bine, dar nu a fost decat o minciuna. Ne retragem in noi ca niste melci obositi , ne aparam cu tacere, vrem sa fim imbatabili. Nimic nu ma poate opri. Lacrimile imi cad pe maini si ma sperie uzura pielii. O piele insetata de lacrimi. O picatura aluneca usor, ca un melc, pana devine nimic. Asa alunecam si noi, pana devenim nimic. Un nimic in infinitul melcilor obositi.

Negru pana la trecut

Incerc sa imi tin echilibrul in negrul ce imi cuprinde toate simturile. Fac cativa pasi si realizez ca am ceva in mana. E un suport cu o lumanare. Inima imi bate cu putere, simt ca am un atu in fata neputintei. Dar cum sa aprind lumanarea?! Incer sa mai fac un pas. O adiere de vant imi mangaie fata si in acelasi timp face lumanarea sa palpaie. Ochii mi se acomodeaza cu greu. Intrezaresc ceva; dar nu ma pot concentra. In fata ca niste tablouri imi apar franturi din viata. Simt o caldura usoara in dreptul pieptului. O vad pe mama asa cum pot sa mi-o aduc aminte, grabita, zambitoare si mereu plina de griji. Negru. Clipesc din ce in ce mai des, totusi lumanarea palpaie iar eu nu pot sa disting nimic. Totul mi se afiseaza ca un scurt metraj, cu pasaje , care nu au avut importanta acum, dar care acum ma fac sa realizez multe. Imi aduce aminte ca spusesem candva ca intro relatie respectul distruge iubirea. Da, asa e.
O picatura de apa imi atinge buzele. O gust, e apa sarata. Un alt filmulet. La mare, in vara in care a fost minunat. O vara in care am vrut doar soare si sa te am. Ma cuprinde spaima. Mai vreau sa stiu cum a fost atunci asa placut. Negru.
Inchid ochii si sper ca atunci cand ii redeschid sa pot vedea altceva.Negru. Simt pe buze picaturi sarate. Cand deschid ochii vad o lumina galbena. Nu pot sa imi dau inca seama ce e cu mine. Dar e doar lumina de la bec. Si constat ca totul a fost un vis. A fost un vis care mi-a atras atentia.
Toata viata nostra e facuta din pasaje, carora nu le-am dat importanta si care nevoit au marcat alte persoane ce erau atunci langa noi. E un exercitiu bun , chiar si atunci cand suntem treji; sa facem din trecut un scurt metraj al importantei de azi.

pianist (6years old girl):Mozart Sonata K331 Allegretto

Clipa cu zambet

Totul e alb in preajma mea. Razlet luminite ce inca nu au fost stinse incearca sa infrunte gerul dureros. Fulgii cad usor parca incercand sa ne mangaie fetele obosite de atatea ganduri. Se aud glasuri de copii indepartate, glasuri ale fericirii, glasuri ce nu au uitat sa rada. Ma intreb uneori de ce nu reusim sa zambim atunci cand ne impovareza grijile si de ce atunci cand lacrimile ne invadeaza ochii suntem tristi. Eu am invatat sa rad atunci cand vreau sa plang.
Cu fiecare zi ne apropiem tot mai mult sper etern; de ce sa nu incercam sa facem acesti pasi zambind, bucurandu-ne de tot ceea ce ne inconjoara. Pe multi ii cuprinde teama de necunoscut, dar fiecare clipa din viata noastra e necunoscuta. Traind fiecare zi ca si cum ar fi ultima am reusi sa ne umplem sufletul de tot ceea ce ne lipsea pana acum; bucuria de a trai.
Incerc sa imi umplu sufletul cu fiecare clipa trecuta incercand sa imi traiesc fiecare zi cu zambet.

Dor de miros..

Stau comod in fotoliu cu o cana de vin fiert in maini. Incerc sa ma incalzesc de frigul imaginabil din casa. Incerc sa chem acel spirit de Craciun, ce pentru mine a disarut. Mi se face dor, un dor nebun; dor de mirosul Craciunului, e mirosul copilariei mele, miros de portocale, zahar ars, scortisoara si cetina de brad. E acel miros ce te poate duce in timp doar intro milisecunda. Privesc bradul, eco, ce il am acum si nu imi inspira decat pierdere. O pierdere a tot ceea ce poate candva imi umplea inima de bucurii. Cetina de brad am inlocuit-o cu spray odorizant, iar voia buna cu graba si scuze. Devenim incet lipsiti de cea mai mica picatura de liniste. Linistea ce candva pleca din inima curata.
Trag patura peste nas incercand parca mai mult sa simt "pierdutul"! Dar e pierdut...

Si eu cat cost?!

Si eu cat cost? Intrebarea care ma obsedeaza de ceva vreme. Singura nu imi pot da un raspuns... nici nu vreau sa gasesc un raspuns.
Am mers pana acolo unde toti sunt impasibili, nici de ei nu ii intereseaza, astfel ca nu are rost sa intreb : " Si eu cat cost?! ". Nimeni si nimic nu mai are valoare. Am vandut tot ce aveam, in maini si pe langa noi. Ne-am vandut si copii pentru 3 rate neplatite la banca. Ne-am gajat sotiile pentru o datorie la barbut. Ne-am omorat parintii pentru a avea unde locui. Dezgropam pentru a vinde " material didactic " second hand. Hulim, scuipam, injuram, maltratam, ironizam, umilim... toate pentru a " costa " noi mai mult.
Ne plangem ca nu suntem tratati, ne plangem ca nu suntem ascultati, ne sinucidem cu grija zilei de maine.
Romania e o "mama" saraca, ce isi trateaza "copii" la preturi de lux. E un "copil" cu mari capacitati ce nu a iesit din casa. E o tara in care totul are valoare si toate costa "nimic".
Ne-a fost interzis sa visam, ni s-a luat sansa de a spera, suntem condamnatii unui sistem inexistent, suntem proprii nostri calai.
Acel agent m-a evaluat, valorez cat un apartament la Monte Carlo. Imi e frica acum. Nu se va gasi oare cineva cu dorinta de a locui la Monte Carlo ?!

Amintirea frunzei

Mi se desfac aripile si incep sa plutesc. Adie vantul si simt mirosul de lalele si frunze uscate. Plutesc intrun delir iremediabil. Aplatizarea simturilor a produs o explozie de amintiri. Un fior rece isi face simtita prezenta pe aripa stanga. E ca un sarut de "adio" si o mana intinsa de primire. Mirosul de ploaie ma invaluie ca o patura si ma infierbanta in simtiri. Ochii imi sunt inchisi si ma las purtata de aburii calzi. Mirific...
Imi amintesc de plimbarea in parc, de acea frunza uita si calcata de indragostiti care pentru mine a devenit un imbold spre amintiri. Si acum imi invadeaza narile acel miros de uscat al plimbarilor alaturi de aripile desfacute. Amintiri ce imi rascolesc sangele ; amintiri ce imi mangaie tamplele; sunt ravasite in neantul prezentului incercand evadareare spre visare.
Aripile se restrang, aburii se imprastie, lumea ma invadeaza si imi calca amintirile. Galbenul frunzei a ramas neintinat de prezent si gata oricand sa mi te readuca in amintiri.

Am invatat...

Am invatat sa zambesc atunci cand vreau sa tip, am invatat sa rad atunci cand vreau sa plang, am invatat sa merg cand vreau sa stau, sa urc cand vreau sa cobor, sa tac atunci cand vreau sa vorbesc, sa inchid ochii atunci cand vreau sa privesc.
Nu e obisnuinta ci doar maturizare de fond. Caci mi-am cladit viata mea "secreta" , acolo unde pot sa fiu eu asa cum ma cunosc doar eu.
E o lume colorata, plina de flori si campuri verzi; nu e o priveliste paradisiaca, doar ca e linistea mea asa cum o vreau eu.
Am invatat ca nu trebuie sa imi spun parerea deseori, de aceea am invatat sa vorbesc cu mine ( cea "secreta" si cea insumi ) atunci cand imi trebuie un interlocutor. Am ajuns chiar sa avem pareri contrare; nu pot sa judec daca e bine sau nu.
Nu imi amintesc daca am avut un prieten imaginar in copilarie, dar pot spune sigur ca acum s-a reintors la mine. Si spun reintors deoarece cred ca si in copilaria a incercat sa fim prieteni dar eu eram prea ocupata cu lumea ce ma inconjura atunci. Am fost un copil ocupat de "nimicuri", dar mereu bucuros de "afara". Vedeam lucruri pe care altii nu le puteau vedea.
Am inteles ca m-am metamorfozat atunci cand nu am mai fost auzita pentru "nimicurile" mele. Am fost obligata sa spun lucrurile "imbracate", ca nu e bine sa jignesc prin parerea mea, ca daca voi tipa cel mai probabil mi se va inchide gura.
O lume secreta, colorata si cu multe vorbe....acolo sunt Eu.

Hamsterul

Liniste. Cand a crezut ca totul va fi gata, a auzit un ciocanit in usa. Tresare. Spera sa nu fi venit asa repede. Cel de dincolo insista. Incearca sa nu faca zgomot, chiar se opreste din respirat. Cand a clipit s-a auzit; a ramas blocat pentru cateva clipe.
Am reusit sa intru peste el. "Sunt bine" asta imi spun mie si "hamsterului" meu. El e obosit de cand aude asa ceva. E impasibil. Nu se mai razvrateste. Ma ameninta ca il voi gasi mort. Incepe sa se planga de prea multe "ganduri de'a valma" ce i le dau.
Mereu am avut doi hamsteri; erau cel mai frumos cuplu pe care l-am avut . Ma ajutau mult. Cred ca era un el si o ea. Dar sigur de cand ea nu mai este el nu mai vrea sa faca nimic. Am ajuns intru blocaj amandoi. El nu mai vrea sa-mi deschida usa, eu nu incetez sa ma gandesc.
De azi voi avea grija de el. Nu vreau sa il pierd. Am nevoie pentru ganduri de el. El stie cel mai bine sa le puna in ordine si sa le "macere".

Ps:Hamsterul meu e in coma momentan, dar el nu vrea sa recunoasca.

O clipa

Pasi imi ratacesc pe drumuri pietruite ce duc niciunde. Zambesc soarelui , mangai tot ce ma inconjoara, dar gandul meu e la tine. Am ajuns la banca unde am trait o clipa de vesnicie, pe ea se mai cunosc urmele bucurii noastre. Privesc spre cer si vad povestea noastra scrisa cu timiditate.
Inchid ochii si retraiesc acea emotie a atingerii tale. Tresar cand simt o adiere ce parca vrea sa ma trezeasca din visare. E timul care trece cu repeziciune prin viata noastra lasand doar o urma pe trupurile noastre. Cicatrici ale supararilor se fac simtite uneori si mai dor si acum.
Nu pot sa opresc totul pentru mine, as fi prea egoista ; daca as imparti as fi prea darnica, asa ca te las sa iei tu ce iti apartine.
Doar o clipa in care mi-ai zambit mi-a fost deajuns sa te iubesc, asa cum nu a mai facut-o nimeni. E acea clipa pe care o retraiesc mereu cand imi zambesti.